Expert Corner – "De la Normă la Practică" este o inițiativă APMGS ce aduce în prim-plan diferența dintre cerințele oficiale și realitatea aplicării monitorizării în practică.
Prin interviuri cu specialiști, analizăm practicile reale de monitorizare în proiecte de construcții majore, evidențiind unde se pierde valoarea preventivă și ce putem face pentru a transforma normele în acțiuni concrete. Campania își propune să faciliteze un dialog onest între profesioniști pentru a crește siguranța și calitatea construcțiilor.
Astăzi stăm de vorbă cu domnul Alexandru Petcovici, reprezentant APMGS pentru zona Nord-Vest, inginer constructor specializat în CFDP, diriginte de șantier în domeniul drumurilor, podurilor, tunelurilor, pistelor de aviație și transportului pe cablu. Cu o experiență de peste 10 ani în implementarea și supervizarea proiectelor de autostrăzi și drumuri naționale, domnul Petcovici ne vorbește despre realitățile din teren privind monitorizarea geotehnică și structurală în proiectele de infrastructură rutieră majoră.
Domnul Petcovici subliniază faptul că, deși monitorizarea apare ca o cerință distinctă în documentațiile tehnice (PCCVI), în practică ea rămâne adesea doar pe hârtie: planurile sunt formulate corect la începutul lucrărilor, dar, odată demarat șantierul, acestea nu mai sunt urmărite sau revizuite, iar lipsa unui responsabil dedicat face ca monitorizarea să se transforme într-o simplă formalitate.
El atrage atenția asupra modului în care monitorizarea este, de obicei, prima activitate eliminată atunci când apar presiuni bugetare, fiind rareori bugetată corespunzător sau tratată ca o prioritate operațională.
💬 Ca diriginte de șantier pe proiecte de autostrăzi și drumuri naționale, în ce măsură este monitorizarea geotehnică și structurală integrată efectiv în planul de control și asigurare a calității (PCCVI) – sau apare doar pe hârtie?
În marea majoritate a proiectelor de infrastructură rutieră mare in care am fost implicat, monitorizarea geotehnică și structurală apare în PCCVI ca un capitol distinct, cu puncte de inspecție și verificare formulate corect. Problema nu este absența ei din document – ci absența ei din realitatea șantierului.
Capitolul de monitorizare din PCCVI se completează de obicei la începutul lucrărilor, când nimeni nu știe exact ce probleme vor apărea.
Ulterior, în faza de execuție, nu se mai face referire la el. Exista cazuri cand, nu există o persoană desemnată care să urmărească sistematic dacă activitățile de monitorizare sunt executate conform planului – nici din partea antreprenorului, nici de la supervizor. Monitorizarea devine, astfel, o bifă inițială, nu un instrument activ de management al riscului.
Am văzut PCCVI-uri cu planuri de monitorizare excelent redactate pe proiecte unde, în teren, instrumentele de măsură fuseseră deteriorate și nimeni nu raportase asta luni de zile.
💬 Care sunt situațiile cele mai frecvente în care monitorizarea este comandată prea târziu, redusă ca volum sau eliminată complet în faza de execuție? Cine ia de obicei această decizie și pe baza căror argumente?
Situația cea mai frecventă: monitorizarea nu a fost bugetată corect de la ofertă. Antreprenorii o includ în categoria „altele" sau o estimează la valori simbolice, cu intenția nescrisă de a o trata mai târziu ca supliment sau de a o elimina fără consecințe vizibile. Când vine presiunea de cash-flow, monitorizarea este prima care dispare – pentru că rezultatele ei nu se văd imediat și nimeni nu o urmărește cu strictețe din exterior.
Decizia o ia, de regulă, managerul de proiect al antreprenorului, cu un argument standard: „proiectantul a confirmat că e stabil" sau „suntem în grafic, nu avem anomalii semnalate". Interpretarea lipsește tocmai pentru că ea ar putea evidenția probleme – și atunci mai bine nu se face deloc.
A doua situație frecventă: monitorizarea se comandă după ce a apărut deja o problemă – tasare, fisuri, deplasări vizibile. În acel moment nu mai e monitorizare preventivă, e documentare de criză. Utilitatea ei ca instrument de decizie a dispărut.
💬 P130/2025 și cerințele ISC privind urmărirea comportării în timp – sunt cunoscute și aplicate de antreprenorii cu care lucrezi, sau rămân la nivel declarativ, fără implementare reală?
Am lucrat 14 ani la un beneficiar public de infrastructură rutieră, iar din ianuarie 2026 lucrez la un Antreprenor activ pe proiecte de autostrăzi.
La beneficiar, P130 era invocat rar și aproape niciodată urmărit în practică.. În experiența mea de la fostul angajator, am primit „rapoarte" care erau, în realitate, tabele cu citiri brute – fără grafice de tendință, fără comparație cu valorile de prag, fără o concluzie semnată tehnic. Exact ce P130 Art. 5.7 lit. j) și l) interzic implicit. Am contestat formal astfel de documente invocând normativul. Reacția a fost surprindere autentică – nu rea-voință, ci necunoaștere reală a cerințelor.
💬 Ce tip de raport de monitorizare ți s-a părut cu adevărat util ca diriginte – nu o formalitate, ci un instrument de decizie? Ce conținea acela față de altele?
Cel mai util raport pe care l-am primit era structurat simplu, dar complet: prezenta citirile în context, nu izolat. Conținea grafice de evoluție în timp – deplasări absolute și viteze de deplasare – și le compara cu valorile de prag stabilite prin proiect (Atenție, Avertizare, Alarmare). Secțiunea de concluzii era redactată de un inginer care semnase raportul și care formulase explicit o recomandare: „se menține regimul de monitorizare lunar" sau „se recomandă verificare urgentă la km X+YYY".
Diferența față de celelalte era că puteam lua o decizie pe baza lui. Știam dacă trebuie să acționez sau pot continua. Nu trebuia să fiu specialist în geotehnică pentru a înțelege concluzia – era acolo, clară, asumată de cineva.
Rapoartele care nu mi-au folosit la nimic erau exact opusul: coloane de numere, fără trend, fără context, fără semnătură tehnică responsabilă.
💬 Există o tensiune reală între termenele contractuale de execuție și cerințele de monitorizare în infrastructură? Cum se rezolvă aceasta în practică – și cine pierde când nu se rezolvă bine?
Tensiunea există și este reală, dar este mai degrabă un conflict de priorități administrative decât unul tehnic. Monitorizarea nu încetinește execuția fizică – dar produce informație pe care nimeni nu vrea s-o gestioneze dacă implică o decizie dificilă. Dacă un raport arată deplasări la limita valorii de avertizare, directorul de proiect trebuie să-l raporteze, să convoace proiectantul, să documenteze. Asta costă timp și expune potențiale vulnerabilități. E mai simplu dacă raportul nu există sau dacă conține doar date brute pe care le poate ignora fără consecințe formale.
Cine pierde când lucrurile nu se rezolvă bine? Infrastructura – și prin ea, utilizatorul final. Evenimentele de tip Sebeș-Turda nu sunt accidente inexplicabile. Sunt consecințe previzibile ale unui lanț de decizii mici, luate de oameni care nu erau direct expuși riscului pe care îl generau.
Ca reprezentant al Beneficiarului, am transmis Antreprenorilor implicati scrisori prin care solicitam explicit remedierea situației de monitorizare ca condiție prealabilă recepției – documentând în scris cerința, temeiul normativ și consecința neconformării. Nu este o abordare populară. Dar este singura consecventă cu responsabilitatea pe care ți-o asumi în acel rol.